Cand viata aceea care nu te lasa sa te plictisesti niciodata, iti conduce drumul din nou catre un pod, umed, lunecos, nu stii daca scandurile vor tine greutatea ta, si se lasa ceata... vezi inainte doar pentru urmatorii doi pasi. Ce faci atunci? Te asezi jos si plangi ca un copil, intreband de ce iar un pod, sau, il treci cu pas tremurand si cu viziunea sinistra ca urmatoarea scandura se va rupe si vei sfarsi in apa rece? Sa nu faci asta niciodata! Orice pod oricat de plin de pericole ar fi, poti sa-l treci, poti sa-l scurtezi, poti imprastia ceata, poti sa lasi minunile sa se intample atragandu-le cu credinta pe care o exersezi. Calatorului ii sade bine cu drumul si soldatului cu frontul! Cu cantec inainte, mars!